De viaţă

Esanu George, promotia 2010

 

Cluj, 1994 Oamenii spun despre Cluj că este un oraş frumos. Eu nu ii pot contrazice, dar nici să ii aprob, deoarece, in anul cu pricina, eu nu vizitam Clujul ca turist, ci ca pacient la clinica de oncologie, incercand să scap de o boală cu o denumire destul de pompoasă. Limfom Hodgkin. Aşadar, pentru mine oraşul Cluj insemna un salon de spital, nimic mai mult.

Nu mai ştiu ce anotimp era şi nici nu cred că am ştiut vreodată. De fapt, nu ştiu dacă anotimpurile mai insemnau ceva pentru cei internaţi acolo. Era o zi ca toate altele. Pereţii erau negri de la igrasie, se auzeau plansete de copii, mirosul de vomă plutea in aer, amestecat cu mirosul de spirt, antibiotice şi clor. Ca in fiecare zi, speram să nu trebuiască să mai fac perfuziiCei care eram cu boli oncologice făceam tratament cu citostatice, ceea ce pe inţelesul tuturor insemna să stai cateva ore bune cu un ac in venă, nemişcat, căci pe atunci nu existau branule in spitalele romaneşti şi dacă te mişcai, ţi se spărgea vena. In timpul acestor ore, vomitai. intai vomitai tot ce aveai in stomac, apoi iţi vomitai fierea, iar apoi te chinuiai in zadar să mai vomiţi ceva.

Dar să revin la subiect. După cum am mai spus, era o zi ca toate altele. Totuşi s-a intamplat ceva: in salon a venit o pacientă nouă, o fetiţă de patru ani care era impreună cu mama sa. Timpul, crud cu memoria oamenilor, a şters numele ei din mintea mea. Nici chipul ei nu mi-l mai amintesc, dar ştiu că era drăguţă, aşa cum mi se păreau toate fetele pe atunci.

Paturile din salon erau de o persoană şi insuficiente, deci copii mici dormeau cu mamele lor. La căderea serii, mamele noastre, a mea şi a fetei, s-au hotărat să lipească paturile şi să ne pună pe noi la mijloc, ele stand la margini. Fata a adormit imediat şi, nu ştiu de ce, se cam dădea langă mine şi, mai mult, mă şi prindea de mană. Ruşinat de această invazie neaşteptată, m-am retras cat mai aproape de mama. Oricum, episodul a starnit amuzamentul mamelor noastre.

A doua zi, m-am trezit singur in cele două paturi. Saltelele albastre nu mai aveau cearşafuri şi, binenţeles, erau impregnate cu un miros de vomă. Soarele strălucea şi mă bucuram că eram stăpan peste două paturi.

Nu am mai văzut-o pe fata aceea, dar peste cateva zile am văzut-o pe mama ei. Strangea bani pentru sicriu

Cand m-am făcut mai mare, am aflat de la mama că fetiţa aceea a murit chiar langă mine. I-au cedat rinichii, organismul ei firav neputand rezista tratamentului. Aveam acelaşi diagnostic, dar ea a murit şi eu am trăit

De multe ori imi reproşez faptul că eu am supravieţuit şi ea nu, ea care ar fi avut un viitor mai luminos şi o viaţă mai frumoasă decat a mea, ea care ar fi putut deveni o persoană mai bună decat mine. Sau poate sunt invidios, căci ea a plecat să fie inger printre ingeri, iar eu am rămas să devin demon printre demoni.

 

O temă dintr-a zecea Trebuia să scriem o povestire şi, după cum se poate observa, am ales să scriu despre moarte. Ce inspiraţie am mai avut, nu? Eram intr-o pasă extrem de proastă cand am scris-o, nu reuşeam să imi amintesc decat de experienţele dureroase din viaţa mea. Oricum, dureros, nedureros, cancerul mi-a adus noroc, mi-a salvat viaţa intr-un fel. Sună aiurea, cancerul, de regulă, nu te salvează, te omoară. Şi totuşi, in cazul meu aşa a fost. Să vă explic.

Pe scurt, vindecarea mea a fost ceea ce se poate numi o vindecare miraculoasă şi asta deoarece intrasem in metastază, iar inceputul vindecării mele a coincis cu impărtăşania mea inainte de moarte. Asta au spus de multe ori medicii, că nu voi supravieţui, dar am trăit, trăiesc. Nu vreau să dau multe detalii, căci nu acesta este scopul. Cine crede că pot exista miracole, mă va crede pe cuvant, cine nu crede că există miracole, nu mă va crede indiferent de cate explicaţii i-aş da. Important este că experienţa asta m-a determinat mai tarziu să nu mă sinucid, prin faptul că, după ce am crescut şi am realizat ce mi se intamplase, m-a făcut să cred in existenţa lui Dumnezeu. Nu am avut parte de o viaţă uşoară. Dacă aş fi crezut in teoria evoluţionistă, in faptul că viaţa e doar o intamplare, de mult aş fi ales să ii pun capăt, căci nu aş fi avut răbdarea necesară pentru a aştepta ca ea să imi aducă, din intamplare, puţină mulţumire. Dar pentru că nu cred in teoria lui Darwin, nu cred nici in lucrurile petrecute din intamplare. Am ales să trăiesc, nu de frica infernului ce m-ar fi aşteptat ca urmare a păcatului sinuciderii, am ales să trăiesc pentru că eu cred că Infinitul are un plan pentru mine, pentru că am ales să urmez acest plan şi să văd unde mă va duce. Acesta este darul pe care l-am primit odată cu cancerul.

Sigur, după cum am mai spus, cancerul iţi aduce moartea de obicei. Cred totuşi că iţi poate aduce o moarte bună şi pot să spun, cu riscul de a fi considerat nebun, că aş prefera să mor de cancer, decat de altceva. intr-adevăr, ar fi o moarte extrem de dureroasă, dar şi lentă, ceea ce mi-ar da timp să mai fac cate ceva, mi-ar da timp să mai trăiesc. Un om poate avea parte de o moarte fulgerătoare, mult mai puţin dureroasă: un atac cerebral, un infarct, un accident rutier etc.. dar atunci nu mai are timp. Nu mai are timp să-şi viziteze părinţii pe care i-a neglijat, nu mai are timp să se impace cu soţul sau soţia cu care s-a certat, nici să-şi imbrăţişeze copilul, nici să vadă dacă vrea să il cunoască pe Dumnezeu, nici să citească Biblia sau orice altă carte ar fi vrut să citească, dar n-a apucat. Nu, nu mai e timp de nimic, cu toate că noi oamenii trăim cu iluzia că vom avea timp pentru toate lucrurile importante şi de aceea, normal, amanăm lucrurile importante. In timp ce trecem strada sau dormim, timpul ni se poate termina, nu mai putem nici regreta darămite să indreptăm ceva. Or, cancerul asta poate da oamenilor, timp preţios pe care mulţi nu il au: cateva luni la finalul cărora poţi spune că eşti impăcat cu viaţa pe care ai trăit-o. Prin cancer, trupul iţi poate muri, dar sufletul iţi poate renaşte.

De fapt, murim in fiecare zi, ne naştem in fiecare zi. Cu fiecare păcat, moare cate puţin din suflet şi se naste o o fiară; cu fiecare rugăciune, moare păcătosul şi renaşte divinul. in braţele persoanei iubite, ne abandonăm viaţa şi totodată primim viaţă, răpuşi de desfrau, inălţaţi de iubire. Un om este compus din idei, crezuri şi sentimente, dar ideile, crezurile şi sentimentele de azi nu sunt cele de ieri. Omul de ieri a murit, cel de astăzi s-a născut.

 

Ce este un om? Unii spun ca este singura fiinţă raţională, dar eu spun că omul este fiinţa creată din iubire, pentru iubire. Motivul pentru care se naşte este să iubească, lăsandu-se consumat de iubire, precum o lumanare este consumată de propria sa flacără, transformandu-se in lumină.

Mulţi spun că dacă vei iubi, vei suferi, vei muri mai repede. in fond, au dreptate Şi ce dacă au dreptate?! Iubirea este cea care ne dă viaţă şi deci singurul lucru de pe pămant pentru care merită să ne dăm viaţa. Iubirea ne aduce suferinţă, dar tot ea este singura care ne aduce fericire. O mamă suferă pentru a aduce un copil pe lume şi totuşi, această suferinţă si aduce cea mai mare bucurie. Un fiu suferă la mormantul părinţilor săi, dar tocmai asta este dovada bucuriei de a fi avut părinţi.

Personal, prefer să mor la douăzeci de ani, din pricina celor pe care ii iubesc, decat să trăiesc o sută de ani seci, in care să nu imi pese de nimeni. Decat să mă sufoc intr-o armură grea, prefer să fiu făcut bucăţele.

Acestea fiind spuse, declar că sunt pregătit să ard, să fiu consumat. Altceva mai bun nu am de făcut, căci ceea ce este mai dureros decat suferinţa insăşi este să nu simţi nimic.

 

Acestea erau gandurile mele pe la inceputul clasei a noua.

 

M-am născut Draci! Da, parcă m-aş fi născut intre draci. Unul dintre primele lucruri pe care le-am invăţat de cand eram mic este că oamenii nu prea au timp, sau chef să-şi iubească semenii. Sunt prea ocupaţi cu iubirea lui Narcis, pentru a mai fi loc de iubire de aproape. Şi dacă ar fi numai atat

Omul de prea multe ori ştie să dăruiască doar un Cal Troian, spunand că e un semn de prietenie. Omul nu e lup, nu intr-o haită de lupi găseşti parcă mai multă iubire şi mai multă nobleţe, decat intr-o haită de oameni. Spre exemplu, lupii nu işi abandonează puii, ba mai mult, cresc şi puii altora. Dincolo de legenda lui Remus şi Romulus, au fost inregistrate cazuri in care copii au fost adoptaţi de haite de lupi, copii neglijaţi, părăsiţi. E ca şi cum lupii ne-ar spune: "Noi suntem in stare să oferim mai multe decat voi unui copil, javrelor!" Şi intr-adevăr, noi oamenii suntem de regulă nişte javre, nişte hiene.

Oamenii din ziua de azi nu mai aleargă după absolut, dar aleargă după scandal. Deşi au uitat de judecata lui Solomon, nu par să fi uitat să se judece. Ăstă e mărul discordiei. La felul cum se sfaşie unul pe altul, ai crede că sunt o adunătură de muritori de foame care se bat pe cornul abundenţei. Dar nu sunt decat nişte hiene care trag pe rand de un ciolan putrezit. A incerca să si inţelegi inseamnă o muncă sisifică. Mai grav este că această rabie e contagioasă, găsind călcaiul lui Ahile din fiecare dintre noi.

Fericiţi sunt aceia ce se pot refugia in butoiul lui Diogene, dar eu, care nu pot, ce fac? Să te ascunzi in spatele panzei Penelopei e o prostie, căci timpul nu rezolvă nimic, iar cel care a spus că timpul le vindecă pe toate a fost fie naiv, fie mincinos. In cazul meu, timpul nu vindecă nimic, doar şubrezeşte firul de păr ce ţine sabia lui Damocles ce atarnă deasupra mea. Nu pot fugi. Nu pot să mă dau in lături. Pot doar să nu plec capul, să privesc sabia atunci cand va cădea şi să sper. Să sper că o voi prinde inainte să imi străpungă inima.

 

in schimb, acestea erau gandurile mele pe la sfarşitul clasei a douăsprezecea, redate intr-o temă la limba latină. Era vorba despre o compunere in care trebuia să folosesc nişte expresii celebre (cornul abundenţei, judecata lui Solomon şi aşa mai departe). Asta era singura cerinţă, in rest puteam scrie ce voiam, cu condiţia de a nu fi obscen, bănuiesc. Nu cred că profesoara mea a fost prea incantată de ceea ce mi-a venit să scriu (cu toate că nu m-a depunctat). Oricum, este notabil contrastul dintre cele două percepţii: omul din iubire, pentru iubire şi omul hienă. Primul text a fost scris de eul care a murit in anii de liceu, al doilea, de eul născut in acei patru ani. Cand citesc fragmente scrise de mine de-a lungul anilor, descopăr un om mai bun, mai credincios, mai optimist decat cel de acum, il descopăr pe cel care a murit pentru a fi inlocuit de cel ce sunt astăzi. Mă intristez pentru că el a dispărut, dar mă şi bucur pentru că, totuşi, o parte din el a supravieţuit in cuvintele scrise. in treacăt fie spus, sfătuiesc pe oricine să nu scrie lucruri care nu ii reprezintă, doar pentru a face pe plac unora (profesorilor sau altora). Scrisul este unul dintre puţinele lucruri care te poate ajuta să dobandeşti puţină nemurire, să ţi conservi puţin din sinele de acum ce poate va muri in viitor sub povara vieţii. Nici aprobările şi laudele de moment, nici notele mari nu-ţi pot da darul acesta.

Moartea face parte din existenţă, se află la fiecare pas, in aerul pe care il expirăm. Nu vă temeţi prea mult de ea, căci in ea puteţi găsi şi viaţă. Mai tare să vă temeţi de viaţă, atunci cand ea e plină de moarte.